Icoanele pe sticlă

Pictura pe sticlă este o tehnică milenară, introdusǎ în Transilvania după anexarea regiunii la Imperiul Habsburgic (1699). A cunoscut o răspândire la nivel de masă şi un mare avânt ca urmare a unei minuni petrecute la Nicula (Nordul Transilvaniei), unde la 15 februarie 1694 (sau 1699) pe chipul Fecioarei cu Pruncul reprezentată în icoana pe lemn a bisericii ar fi curs lacrimi timp de 26 de zile. Evenimentul miraculos a transformat satul în destinaţia unor mari pelerinaje, ocazie cu care credincioşii doreau să-şi procure o imagine a Maicii Domnului pe care să şi-o ducă acasă. De aici a început o vastǎ răspândire a picturii de icoane pe sticlă în Transilvania.

Icoana clasicǎ şi semnificaţia sa teologico-spirituală

Icoana (din grecescul eikon, care înseamnă imagine) este esenţial legată de liturghie şi rugăciune şi îndeamnă credinciosul către adorarea lui Dumnezeu în formǎ sensibilă. Contemplând imaginea, credinciosul se află în prezenţa Celui reprezentat în aceasta şi I se roagă. În centrul icoanei ortodoxe se găseşte întotdeauna o reprezentare a Domnului Iisus Hristos, înfǎţişat mai ales prin Naşterea, Botezul, Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea Sa. Subiectul cel mai des întâlnit în icoane este însă Maica Domnului, mai ales Maica Domnului cu Pruncul şi Maica Îndurerată, împreunǎ cu icoanele Bunei-Vestiri, a Încoronării şi a Adormirii Maicii Domnului. Sunt frecvente şi icoanele Sfinţilor, fiecare dintre aceştia fiind chemat în ajutor în funcţie de anumite necesitǎţi. Astfel, de  exemplu, este invocat Sfântul Ilie când este nevoie de ploaie în perioadele de secetă sau de apărarea recoltelor în timpul furtunilor, în timp ce, pentru a fi ocrotit de ciumă, ţăranul se închină Sfântului Haralambie. Omniprezenţi sunt Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae. Fiecare anotimp îşi are protectorul său, aşa cum diversele categorii de meşteşuguri îşi au propriul Patron.

Tehnica picturii pe sticlă

După tehnica de execuţie, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă „sub” decât „pe” sticlă. De fapt, pictorul desena şi colora icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei (de obiciei confecţionatǎ manual în mici ateliere locale di sticlǎrie), în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Acest procedeu cuprindea desenarea contururilor în oglindă astfel încât, la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect. Prima fază tehnică a pictării icoanei era desenarea contururilor cu o pensulă fină. Pe urmă, se continua colorând părţile figurilor şi fondul; în anumite cazuri şi pentru anumite regiuni se utiliza şi un strat subţire de foiţă de aur sau argint. La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei pentru a fi apărată de umiditate, pictura era înrămată şi protejată posterior de o placă, de obicei din lemn de brad.

Ţărani care pictează pentru ţărani

Pictura pe sticlă din Transilvania – cu excepţia anumitor pictori – nu era ocupaţia principală a celor care o practicau. După lucrul câmpului sau când anotimpul nu permitea activităţi în exterior, aceşti ţărani se dedicau în casele lor picturii icoanelor pe sticlă. Pictorul îşi producea toate culorile din materiale naturale, folosind şi amestecuri cu grăsimi de origine animală, gălbenuş de ou, ulei de in etc. Pictarea de icoane nu era niciodată un fapt pur material: pictorii trebuiau să se pregătească şi spiritual, prin rugăciune şi post. Odată cu creşterea cererii, a sporit şi oferta de icoane pe sticlă: pictorilor din zona satului Nicula li s-au adǎugat mai târziu şi artişti anonimi din alte localitǎţi, dând naştere la alte centre de producţie, toate bine reprezentate prin capodoperele pǎstrate în Muzeul din Sibiel.

ÎNAPOI